Dureaza cateva secunde. Cateva secunde dintr-o zi absolut banala in care, ca deobicei, tot ce faci e sa nu depui prea mult efort si sa bati recordul la ignorat cat mai multe persoane din jurul tau. Cateva secunde si totul devine clar. Cateva secunde si parca nu te mai simti asa prost ca ieri, da' sigur te simti mai mizerabil ca niciodata.
Este bine sa ai astfel de revelatii in fiecare zi. Sanatos pentru minte, dar in acelasi timp daunator pentru suflet. Dar, oricat de mult vrei sa eviti acest lucru nu poti. Oricat de mult ai dori sa fii un idiot fericit, nu vei reusi niciodata sa treci mai departe de o simpla aparenta.
In fiecare zi incerc sa vad si sa simt ceea ce n-am simtit si n-am vazut ieri. Am constatat ca ma ajuta oarecum sa raman atarnata de realitate si sa nu plec departe si sa nu ma mai intorc. Cu cat visez mai mult, cu atat ma indepartez mai mult si ma duc in lumea mea si e bine si sunt fericita si nu vreau sa ma intorc. Da' nu!! Nu e bine deloc. Oricat de mult as vrea sa raman acolo, sunt constienta ca nu pot. Ma intorc. Infrunt realitatea si ma intristez la loc. Imi dau seama in ce lume putrezita traiesc, inconjurata de cretini si imbecili, zambesc tamp, constienta ca nu am nicio sansa, oftez si revin la comportamentul de "om normal".
Deci, da. Stelele cazatoare nu indeplinesc dorinte, nici banutii aruncati in fantani, nici genele de pe obraji, nici puful care zboara stingher prin vazduh in timpul verii, nici cuvintele rostite in acelasi timp cu o alta persoana, nici degetele trosnite, nici nimic.
Ziua in care am realizat asta, a fost ziua in care nu m-am simtit om, ziua in care mi-as fi dorit sa fiu cretina, o cretina fericita, o cretina care ar fi vrut sa creada din nou in Mos Craciun, zane, povesti, magie, lumi fantastice, puteri speciale, sarutul de la miezul noptii, unicorni, printese, palate, ploi de stele cazatoare, suflet pereche, pe scurt in ce credeam cand eram copil.( cand ma simteam copil ) Ne-am pierdut copilaria. Ne-am pierdut visele. Ne-am pierdut speranta. Ne-am pierdut iubirea. Ne-am pierdut din blandete, din intlegere, din compasiune, din puterea de a alina un suflet indurerat si de a-l sprijini, din puterea de intelegere, ne-am pierdut umanitatea.
Ziua cand am descoperit ca stelele nu indeplinesc dorinte este ziua in care am descoperit ca nu mai suntem oameni.
Am descoperit ca un zambet poate ascunde atata rautate, atata otrava, atata ura. Am descoperit ca tot un zambet poate ascunde durere, un suflet zdrobit, dorinta de a fi sprijinit.
Am descoperit ca un zambet, totusi poate ascunde nimic altceva decat tot un zambet, un suflet fericit, un suflet curat, o bucurie sincera.
Nimeni nu mai are incredere in nimeni.
Toti cautam " ce n-avem acasa " si uitam sa pretuim si sa ne bucuram cu adevarat de ceea ce avem. De zambetul cald al mamei, de un sarut dulce pe frunte oferit de persoana iubita, de sfatul sincer al tatei, de vorba buna spusa de bunica, de entuziasmul cainelui cand te intorci acasa, de patul tau de acasa, de sprijinul prietenilor, de muzica buna. Este trist. Este trist ca am inceput sa pretuim lucruri materiale, lucruri lipsite de valoare sentimentala. Banul nu trebuie iubit, puterea nu trebuie iubita.
Ne folosim de slabiciunile celor din jur si calcam suflete in picioare, intram cu bocancii si devastam totul.
Pacat. Hai sa ne amintim ca suntem oameni. Haideti sa privim cerul, haideti sa ne punem din nou dorinte, haideti sa radem din nou cu pofta, haideti sa iubim din nou cu tot sufletul nostru, haideti sa speram din nou, haideti sa fim din nou copii.
Sa le aratam ca totusi dorintele se pot indeplini. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu